Institutul Blecher cu mine si Mugur Grosu

Duminica, 22 noiembrie 2009 orele 14:30 in clubul Darma de pe str. Blanari din Bucuresti, subsemnatul Stoian G. Bogdan allias SGB va citi impreuna cu Mugur Grosu ceva proza, ca de citit poezie s-a tot plictisit. Asa ca, cine vrea sa auda, sa vina, ca e de auzit. Va astept!

Dupa Sibiu

Asa cum spuneam mai de mult, premiul "Iustin Panta" l-am luat io. Prilej cu care am fost invitat weekendul trecut la Sibiu, sa mi se decerneze. Am mare slabiciune pentru Sibiu, asa ca m-am dus, desi n-aveam niciun chef sa ies din casa. Vroiam sa termin niste chestii de scris. Am atatea de scris... Ajuns acolo, m-am intalnit cu Andrei Terian, despre care aveam impresia ca e un tip antipatic si ma gandeam ca-l bat daca ma supara cu ceva. Dar, Andrei s-a dovedit un baiat foarte simpatic si foarte destept. I-am dat cartea, mi-a citit-o si bineinteles ca i-a placut. O sa mi-o rada din cate mi-a zis ca sa fie in contra unor critici. Nu-i bai :) Merit si eu o radere la cartea asta. Spre seara, spre surprinderea mea, m-am intalnit cu Muresan, care, desi nu era pe lista invitatilor a venit cules de presedintele juriului care mi-a acordat premiul: dl. Vulturescu. L-am gasit pe Muri asa cum l-am lasat in urma cu cateva luni: zambitor, sharmant si beat. Ne-am imbratisat si ne-am pus pe baut impreuna cu domnii Vulturescu, Chioaru, Radu Andriescu si inca niste oameni. Palinca de la poetul A Lu Gheorghe. A, responsabil cu palinca era Ion Moldovan, soferul si fotograful. In fine, am baut cat am baut si dupa un schimb de mesaje cu Rita Chirian, am zis ca ma duc pe la ea. Iesind pe usa localului in care ma aflam, fix dedesubtul camerei in care eram cazat, m-a abordat femeia care se ocupa cu curatenia pensiunii. Era o tigancusa de vreo 30 de ani. M-a intrebat ce fac, detalii despre ce caut acolo, etc si am ajuns cu ea in camera. Cum la bautura sunt foarte libidinos, m-am gandit ca ar fi bine sa ii trag o carja. Femeia nu a vrut decat pe bani. Cum n-aveam bani, i-am explicat ca-i fac plata maine, cand urma sa primesc banii de premiu samd. A zis ca ea nu face asa ceva decat pe bani, si ca ea nu ma crede ca n-am etc. I-am aratat buzunarele. Aveam 10 lei. I-am dat pe aia ca avans. Dar nu i-am patruns in pasarica. Mi-a facut o papacioaca. Am ajuns in cele din urma la Rita. Rita a ramas la fel de simpatica cum mi-o aminteam. Am stat cu ea, cu fostul ei sot, cu actualul prieten si ca inca doi si-am mai baut putin. La un momentdat mi s-a facut rau. Noroc de Rita care mi-a dat o ciorba cum n-am mancat in viata mea. Cand mi-a dat cartea sa i-o semnez, i-am scris in dedicatie ceva de genul: Pt. Rita, dar mai ales pentru ciorba ei... Am plecat pe la 4 dimineata cu un taxi. Ajuns in camera observ ca eram cazat cu Muri. M-am pus in pat. N-am reusit sa adorm. Muri sforaie ca un tractor. S-a facut in cele din urma ceasul 8 diminata. Muri s-a trezit si eu n-am mai reusit sa adorm. Am mers la masa. Ne-am intalnit cu Simona Popescu si ion Bogdan Lefter, si ei invitati acolo. Am stat la discutii, nu stiu ce-am mai facut si seara mi s-a decernat premiul.
M-am plictisit sa scriu. revin mai incolo daca mai am chef. Desi ce s-a intamplat mai incolo e foarte interesant. O las pt o povestire mai bine.
:D

Iata Adevarul

http://www.adevarul.ro/articole/mircea-fa-te-ca-impletesti-poeme/pagina-2.html

Cronica de Octavian Soviany

Chipurile si marginea


Poemele lui Stoian G. Bogdan proiecteazã,într-un amestec bine dozat de candoare ºi de
cinism, filmul vieþii de zi cu zi, punctat de mici anxietãþi existenþiale, legate îndeosebi de presentimentul precoce al morþii: „e vremea când diamantele devin niºte cioburi/ când fiecare fum de þigarã e-o gurã de aer proaspãt/ când vodca se scurge pe gâtul meu/ în gol/ eu însumi mã las baltã/ banii îmi ard mocnit în buzunare/ ºi nu-mi pare rãu/ când cuvintele se împiedicã de ele/ºi-mi rãmân/ în cap// e vremea când viermele mã gãseºte” (Poemul din ultima camerã).
În spiritul noului autenticism promovat de ºcoala de la Fracturi, fundalul pe care se
desfãºoarã drama existenþialã este peisajul mizerabilist, dar Stoian G. Bogdan evocã mai puþin periferia sordidã a marii metropole; peisajele lui citadine, care dau o senzaþie acutã de pustietate, aparþin (ca la Dan Sociu sau la Rita Chirian) oraºului provincial, unde domneºte o banalitate ucigãtoare: „cobori din maºinã pe þãrâna în care þi s-a terfelit copilãria/acum eºti un om în toatã firea nu ca ca atunci când ai plecat/ jumate tu jumate hainele lu’ tac-tu/ trânteºti portiera în urmã tragi din þigarã fum dupã fum/ îþi faci curaj deºi-nãuntru nu te mai aºteaptã nimeni/(...)intri/ aici te-ai blocat/ ºi parcã simþi leºinul apropiindu-se de camerele goale/cu poze arse cu pãiãnjeniºuri ºi mii de ºobolani” (acasã).
Aveam de a face aici nu doar cu o „margine geograficã” din familia „locurilor unde nu s-a întâmplat nimic”, ci, mai ales, cu o „margine ontologicã”, populatã pânã la refuz cu o umanitate rezidualã, astfel încât „chipurile” pe care le evocã poetul, oarecum în maniera lui Edgar Lee Masters, alcãtuiesc o galerie de „marginali” cu pulsiuni destructive, dar mai ales autodestructive, de revoltaþi care repudiazã orice
normã socialã sau încearcã sa evadeze în drog: „nu a venit nimeni/ nici sora, nici tovarãºii de puºcãrie, nici mãcar popa/ cã tot bântuia prin sat vorba cã-ºi luase singur mau// sigur, nu-l înghiþea nimeni/ toþi îl blestemau în ºoaptã/ când se-mbãta uliþa rãmânea pustie/ tremurau casele/ ferecate în zornãitul cântecelor ºi-njurãturilor lui//se zvonea cã trãise cu maicã-sa ºi c-omorâse/ se zvonea cã-l are pe dracu-n el/ mie îmi tot vindea gãini aºa cã nu-l judecam// l-au gãsit în veceul din fundu’ grãdinii/ ºi dupã cercetãri s-a stabilit cã zãcuse acolo peste patruj’ de zile/ ºi aºa a fost cã altfel nu se explicã/ putoarea iscatã în toatã acea perioadã// totuºi cu-aºa o moarte sigur a prins un loc la dreapta Tatãlui// a avut noroc cã nea ªoric, groparul, era în toane bune/ cã altfel cre’ cã se-ngropa singur// în sfârºit, la-nmormântarea nemernicului chiar n-a venit nimeni/ dar a venit mama celui pe care-l omorâse” (La înmormântarea nemernicului).
Fiecare dintre aceste personaje, pe jumãtate tragice, pe jumãtate burleºti, are propria lui istorie, propria lui poveste, ceea ce face ca textele lui Stoian G. Bogdan sã graviteze aproape de fiecare datã în jurul unui mic nucleu epic, dar
mai ales sã se transforme pe nesimþite în parabole existenþiale, în fabule ontologice ale cãror personaje capãtã, ca-n istorioarele lui Esop, un evident caracter alegoric: „Încã îl mai privesc pe omul cu târnãcopul// el are barba mai lungã decât viaþa/ el are umbra culcatã în afara timpului/ ºi-n versul ãsta i se observã cordonul ombilical/ el loveºte cimentul de parcã l-ar înjura// doar asta a fãcut/ doar asta va face/ noapte ºi zi/ fãrã sã înceteze/ ca o maºinãrie a veºniciei// nu l-a nãscut nimeni/ nici nu ºtiu dacã existã cu adevãrat/ dar el loveºte cimentul de parcã l-ar înjura” (Neputinciosul).
E neîndoielnic cã poetul are o remarcabilã vocaþie de portretist, dar ºi de autoportretist, iar autoportretele sale, întotdeauna la scarã mãritã, se realizeazã cu mijloacele unui „mozaicar”, printr-o aglutinare de detalii între care fucþioneazã mai degrabã tensiuni decât consonanþe: „Am de la strãmoºii mei turci abilitatea/ de a prinde ºansa de coaie, o mare slãbiciune/ pentru fecioarele de bani gata ºi pentru aur./ Am de la strãmoºii mei þigani un suflet /înflorat ca fustele bunicã-mii ºi un pumnal/ în buzunarul de la piept. De aia când nu/ reuºesc cu diplomaþia, pe care o am de la / strãmoºii mei unguri, scot cuþitul ºi tai. Am de la strãmoºii/ mei greci nas borcãnat, ureche muzicalã/ ºi gurã spurcatã. Sunt un bãrbat însingurat/ pentru cã am de la strãmoºii mei evrei dezavantajul/ de a nu-mi gãsi locul ºi o mai mare
dragoste/ pentru averi decât pentru oameni. Am/ nu ºtiu de unde plãcerea jocurilor de noroc/ ºi un ghinion fenomenal, aºa cã ce am azi/ mâine e istorie”. Totul e perceput acum hiperbolic, maximalist; nu lipsesc, de aceea, din poemele lui Stoian G. Bogdan declaraþiile teribiliste, exploziile gratuite de violenþã, conºtiinþa unui pedigri tarat de catastrofe genetice: „când eram mic/ aveam casa-n pantã/ de-aceea nu mã mir cã hornul era ca turnul din pisa/ cã mingile mele erau cumva mai sferice în stânga/ cã trupul meu e puþin lãbãrþat// când eram mic/ tata mã trimitea sã bag o piatrã sub roata din spate a dricului/ dupã fiecare înmormântare/ ca nu care cumva sã creadã lumea/ cã ºofeazã beat/ sau cine ºtie ce// am bãgat o piatrã sub Salvare dupã ce l-am bãtut pe moº ciobanu/ una sub duba ce-l transporta pe tata la puºcãrie” (Cap de broascã). Acest eu hiperbolic va fi supus însã adesea autoironiei, mãºtile lirice „la scarã mãritã” explodeazã aproape instantaneu, ca niºte baloane de sãpun, iar poezia e denunþatã ca mistificare ºi simulacru: „noapte dupã noapte/ mã visez într-un castel de nisip/ pe o plajã pustie// îmi þin mâinile/ ca sã nu-mi þâºneascã/ sã nu mi se scurgã printre degete/ ca niºte monede vâscoase// ºi-n urmã sã paralizez într-o baltã de vomã/ cu ochii fixaþi pe câte un rest de mâncare/ care mã duce departe departe// aici. tu nu eºti// duhnesc/ ca un om al canalelor la ieºirea din iarnã/ duhnesc/ ca un om al dragostei la ieºirea din trup// aiurea// spun cã te iubesc ca sã obþin chestii” (Sunt. O lichea).
Lucrul cel mai surprinzãtor ºi cel mai paradoxal este cã la Stoian G. Bogdan acest
spectacol cu mãºti lasã o senzaþie deplinã de autenticitate, poetul reuºeºte sã intre în pielea personajelor sale ca în propria-i piele, rãmîne perfect convingãtor în marea majoritate a textelor din volum, unde rareori se strecoarã câte o notã falsã sau un sunet ciuntit. El pare sã ne ofere deocamdatã versiunea hip-hop a auteticismului, iar facies-ul „bãiatului rãu” i se suprapune perfect peste trãsãturi.


Revista Tribuna, octombie 2009

O poezie de succes

Cel puţin în prima lui carte, Stoian G. Bogdan se dovedeşte a fi un foarte bun poet. Despre Chipurile lui sunt o groază de lucruri de spus. Nu degeaba, în intervalul relativ scurt care-a trecut de la apariţie până acum, i s-au dedicat deja zece cronici, toate favorabile. (Nemaivorbind de faptul că unele vădesc chiar o emfază îngrijorătoare.) E clar că avem de-a face cu un suflu nou, în faţa căruia comentatorii n-au mai găsit loc de întors. Ultimul val de poeţi, cel al generaţiei 2000, nu duce lipsă de autori puternici, capabili să sondeze în ei înşişi până la disoluţia eului. Nici de artizani inteligenţi, ale căror versuri precise amorţesc, cu perfectă îndreptăţire, spiritul critic. Departe de mine gândul că Stoian G. Bogdan, un debutant totuşi, ar trona acum deasupra unora sau altora dintre aceştia. (Că şi-a apropriat cu folos o parte din tehnicile lor, e neîndoielnic.) Dar, fără nici un dubiu, el aduce, odată cu volumul de la Cartea Românească, ceva ce-i al lui şi numai al lui: o formulă de succes.
S-ar putea ca aceasta să fie rezultatul previzibil al unei sinteze imprecise. Cu alte cuvinte, ca autorul Chipurilor să fi profitat cu largheţe ce cele câteva poetici disjuncte vehiculate în anii din urmă, obţinând prin calcul un mixtum compositum de la care orgoliul i-a oprit pe colegii săi un pic mai vârstnici. Nu exclud varianta, dar nici nu-i fac prea mare credit. În definitiv, de ce-ar fi el cel dintâi care să se fi gândit la asta ? Şi, dacă într-adevăr s-a gândit, cum de i-a ieşit atât de bine ?
Căci volumul e de-o originalitate indiscutabilă. Nici vorbă ca poetului să i se potrivească în vreun fel recomandarea recomandarea stereotipă de a se căuta, încă o vreme, pe sine. Stoian G. Bogdan s-a găsit, cred eu, de multişor. O ştie bine şi-o mărturiseşte cu o sinceritate totodată polemică şi ataşantă, încă din prima pagină: „Nu sunt un poet care-ar putea scrie cu sânge-/ le lui./ Sunt mai degrabă un copil care-a îmbătrânit prea/ devreme./ Nu mi-am propus niciodată să cobor arta în stradă,/ dar am pavat câteva străzi cu poemele mele./ Nu sunt sărac; am avut şi perioade când n-aveam/ ce mânca şi uneori încă mai am zile cu buzunarele goale,/ însă atunci evit să scriu, fiindcă nu-mi place s-o dau în suspine.” (pag. 7)
Există aici o infuzie de machism, dar trecută printr-o sinceritate care, abia ea, place. Într-o carte ca asta, pare să spună Scurta biografie din care-am citat, poţi avea încredere. Adică şi empatie, şi garanţia confortului. Insist asupra acestei combinaţii. Nimic, în Chipurile, întocmai ca în chimia organică, nu e de extracţie pură. Cum simte că începe să devină sentimental, Stoian G. Bogdan îşi ia seama şi plasează o ironie. Când şi aceasta începe să se absoarbă în porii hârtiei, şi-aduce aminte de cele câteva cărţi pe care le are la suflet. (Exerga, de pildă, e o reverenţă făcută lui Gore Pirgu.)
Ambiguitatea aceasta de umoare e doar una dintre premisele succesului. O alta, nu neapărat a doua pe listă, e oferită de structura cărţii. Titlul e grăitor: multe pagini creează spaţiu de desfăşurare pentru o galerie de portrete trasate, cel mai frecvent, din câteva tuşe narative. Sunt, între acestea, amintiri de familie (toate zguduitoare, până şi cele despre micile animale de curte sau de celulă), scene de barou aglomerat, fotografii, din faţă şi din profil, ale câtorva prieteni interlopi sau pur şi simplu detracaţi, medalioane din ce în ce mai palide ale iubitelor de demult. Avocat, chiar dacă încă stagiar, Stoian G. Bogdan are tactul de a nu arunca sentinţe nedrepte, ştie să învinovăţească numai sub semnul nuanţei. (Când uită asta, compromite poezia, cum se întâmplă cu Tipul d), mai degrabă un pamflet eşuat.)
De obicei însă e tandru, oricât ar părea lucrul de suspect într-un volum aşa de tare de înger. Să nu ne lăsăm înşelaţi de zgomote, sunt destule efecte speciale în toate exploziile din Chipuri. Poza de cuceritor nu răpeşte nimic din frumuseţea adevărată a ultimelor versuri: „îmi amintesc de tine/ dansai în spatele unei mese pe care câţiva băieţi ţi-o umpluseră/ cu flori/ era ziua femeii şi discoteca era/ în aer/ m-am apropiat/ am luat de pe masa ta un crin roşu/ şi ţi-am şoptit zâmbitor/ – aş fi flatat dacă ai primi de la mine un crin/ a urmat o iubire mai scurtă decât/ un vers scurt/ şi o tristeţe care mi-a scos lacrimile cu tot cu ochi/ în vara aia plină de sânge şi de ciudă/ în vara aia fără soare/ şi fără cer/ când ai avut nenorocul să te cunosc/ e învierea azi// tu cauţi probabil puţină lumină/ eu caut o curvă să-mi umplu golul/ din pat// toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca/ de parcă liniile din palmele mele se termină/ în palmele lor.” (pag. 33)
Ca toate melodramele, poemele acestea au, cum spuneam, un substrat narativ. (Dar cu câte din cărţile ultimului deceniu nu se-ntâmplă la fel ?) Şi tot ca toate melodramele, ele emoţionează fără excepţie. E un nivel superficial de lectură, căci Chipurile nu se limitează la atât, dar e totodată un criteriu al succesului. Un teren numai bun pentru a construi pe el bucăţi antologabile. Cele trei gradaţii ascendente, chiar dacă dispuse altfel în decupajul versurilor, conduc la o aceeaşi concluzie, de două ori mai intensă: „înaintez pe culoare/ întunecoase şi reci. cât un copil lepădat/ mi s-a făcut inima. aici între ziduri/ ca-ntr-o bulă de linişte/ zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii/ psihopaţii/ paranoicii/ oligofrenii/ mama// aici totul e verde/ zidurile uşile aerul nebunia/ înaintez pe culoare.” Semnalez subtila joacă cu sensurile. Continuu: „e ca şi cum aş pluti/ decojit de trup/ atras de ecoul cuvintelor mamei/ undeva în scrumul timpului/ când în casa noastră luceau bucuria şi ochii/ o găsesc strânsă-n cămaşa de forţă/ cum se clatină ca o pendulă stricată/ din lumea mea în lumea ei// m-ar împăca acum şi-o bătaie/ un blestem o înjurătură/ un scuipat/ fiindcă îmi e atât de dor/ atât de dor/ de mama.” (pag. 42)
E adevărat că, pe lângă acestea, se remarcă în Chipurile o anume imaginaţie compoziţională. (Cu opt ani în urmă, întâmpinându-l la rubrica Post restant, în România literară, Constanţa Buzea îi lăuda adolescentului de atunci tocmai această calitate. A avut mână bună !) Mă despart în schimb de cei câţiva comentatori care i-au prezis lui Stoian G. Bogdan o carieră prozastică. Nu cred că e indicat să dăm poemul din mână pentru romanul de pe gard. Ce e epic aici e în sensul unor constrângeri de versificaţie şi, în mod implicit, de gen. Se povesteşte doar atât cât permite metafora. Nu e cazul să explic diferenţa dintre un poet de succes şi un prozator de succes. Cel din urmă, cum spuneau paşoptiştii, n-are nume bun. Imaginaţi-vă numai cum ar arăta un asemenea poem (scris, parcă, pe hârtie milimetrică) transpus, să zicem, în subiect al unei nuvele:
„Lângă uşa mea, la numărul 12,/ Vali îşi numără gradele. Are trei linii pe piept/ şi aşa o distincţie îi face inima să bată mai repede/ sub uniforma celestă de caraliu. Pe de-o parte pentru că frac-su,/ mortu’, nu s-a ales decât cu două linii, iar pe de altă parte pentru că mă-sa, de asemenea moartă, l-a trimis după liceu/ să munceasă la gater. Îl aud prin pereţii subţiri: «1, 2, 3. 1, 2, 3. 1, 2, 3…» Patru/ s-au dus de când i-am mâncat coliva lu’ frac-su,/ care, rămas singur şi beat în circă, privind/ poate la un film cu cauboi, a învârtit tacticos pistolul din dotare/ pe deget, până când şi-a izbit ţeava de ţeastă. Şi-a făcut poc.” (pag. 58)
Titlul acestui poem e de nereprodus. Cum tot de nereprodus sunt şi alte câteva versuri care pariază pe cuvinte inexistente în DEX. (Dar să fim sinceri, cât din vocabularul poeziei în genere necesită explicaţii de dicţionar ? Chiar avem nevoie de el ?) Dacă nu le transcriu aici, e din simplul motiv că nu mi se pare oportun să le scot din context. Mergeţi pe mâna mea şi citiţi-le de la sursă. N-o să vă sune distonant. Autorul le asamblează în aşa fel încât obida lui, rostită cu umor, să obţină măcar complicitatea publicului.
Unul din primele episoade ale cărţii e nu extraordinar (am niscaiva reproşuri să-i fac), dar plin de haz. Se numeşte Vasilică şi e închinat pieziş unei iubite cu identitate neverosimilă, Rafaela: „Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merit să trăiesc/ Acum, Vasilică este singura fiinţă pentru care mai merită să trăiesc/ Nu pentru că l-am crescut de când era cât o nucă./ Nu pentru că l-am adăpostit de fiecare dată în pumn./ (Şi pumnul, la mine, moare ultimul.) Nu./ A venit de capu’ lui în baraca mea,/ după ce executasem vreo patru luni de carceră şi-mi mai trebuiau vreo două zile până s-o iau razna/ de tot./ Eram singur şi anul mai avea mult până să compenseze ochiul/ pe care i-l scosesem puştiului care mă furase la barbut./ De când l-am văzut/ am ştiut că avem multe în comun/.../ Se auzise în toată puşcăria despre Vasilică, şobolanul lui SGB,/ şi, când m-am liberat, l-am luat acasă./ Acum, pentru el nu-mi iau gâtul,/ fiindcă n-aş vrea să se bagabonţească prin subsolurile blocului/ şi să-i frângă inima vreo şoricioaică mai fluşturatică.” (pag. 14)
N-au apărut prea multe volume de poezie în 2009. Pentru un inventar valoric al acestora, ajung degetele de la o mână. (Ba chiar prisosesc.) Printre ele, şi nu în coada listei, se numără şi Chipurile lui Stoian G. Bogdan. Care, ca debutant, se bate, iată, cu greii. E o treabă. Ce va face mai încolo, cu cât talent îşi va gestiona succesul (mai nărăvaş, se ştie, decât scrisul), e altă treabă. Care-l priveşte numai pe el.
Şi pentru că tânărul poet mi-a făcut pozna, direcţionând o pagină din carte către mine, nu pot să mă prefac, olimpian, că n-am văzut nimic: „privesc cerul printr-un monoclu triunghiular/ şi sper să-ntâlnesc o privire// dacă m-aş rata, oare n-ai ţine la mine mai mult ?// Prietene, viaţa e singurul rahat pe care-l mai am/ pot s-o fac bici./ pot s-o fac şi să plesnească./ primeşte, deci, acest poem ca pe-o bătaie/ a inimii mele.” (pag. 68)
Acum, ce să zic ? Aferim !



Cronica de Cosmin Ciotlos, cadou de ziua mea care a fost ieri, in Romania literara nr 43 2009

Premiul Iustin Panta

L-am luat io!

Spioana din Bârlad

Când mă plictisesc uneori prin metrou, fac ce fac şi-mi amintesc de o călătorie cu metroul. Da, am avut călătorii şi călătorii, dar asta de care-mi amintesc de fiecare dată e de un penibil first class. Şi momentele penibile sunt, după părerea mea, viitoarele amintiri foarte tari dintr-o viaţă. Dar astea-s palavre...
Fusesem pe la un mall cu bunul meu prieten Nătărău George, pe care îl poreclisem în toată perioada studenţiei – de la oraşul din care se trăgea şi nu numai – Bârlad. După vreo două ore de râs maxim printre raioanele cu cârpeturi şi-aşa mai departe, am început călătoria despre care ziceam că-mi tot amintesc.
Am intrat în vagonul-tigaie şi-am observat pe unul dintre scaunele de plastic o frumuseţe de fată. Da’ frumuseţe nu glumă! I-am arătat-o şi lui Bârlad care o observase deja şi exclamase: „Uiti pulani ci bunî-i pizda aia!”
Am păşit şi m-am aşezat în stânga ei. A păşit şi Bârlad şi s-a aşezat în stânga mea. Fără să mai stau pe gânduri mi-am luat un zâmbet shuki, şarmecul aferent unei astfel de ocazii şi m-am introdus politicos în seama:
- Scuză-mă te rog... tocmai mă contraziceam cu prietenul meu şi-aş vrea să te rog să-mi spui părerea ta... dacă se poate.
Fata m-a privit nedumerită aşa că am continuat:
- Da, eu îi spuneam că, la cât eşti de frumoasă, ori eşti măritată, ori ai un iubit, ori şi una şi alta...
Moment în care ea a râs, aşa că am continuat tocmai pentru că a râs – că dacă nu râdea însemna că-i proastă:
- ...iar el că nu, că în mod sigur presimţeai că o să mă întâlneşti...
Moment în care ea iar a râs, aşa că am râs şi eu şi-am zis întinzandu-i dreapta, că cu stânga îmi potoleam o erecţie prin buzunar:
- Eu sunt Ionel.
- Claudia, îmi pare bine, mi-a zis sigură pe ea.
- Eu sunt chiar încântat, am zis, moment în care Bârlad a plecat de lângă mine şi s-a aşezat mult mai la stânga, pe unul dintre scaunele din faţă. Nu l-am băgat în seamă şi-am continuat:
- Spune-mi te rog dacă cobori la următoarea, ca să ştiu cum îmi gestionez replicile... că vreau să-ţi pun o întrebare la un momentdat.
- Ce întrebare? m-a întrebat ea.
- Păi nu vreau să ţi-o pun acuma, am zis, în aşa fel încât să nu sune aiurea, deşi eracţia mea...
- Hai zi-mi! mi-a intrat în joc, la care eu:
- ...
N-am mai zis nimic penru că am inspirat. Am inspirat şi-am înghiţit un „Îmi permiţi să fiu atât de nepoliticos încât să-ţi cer numărul de telefon?”
Mi s-a scurs şi zâmbetul de pe faţă şi mai aveam puţin şi mi se scurgea şi faţa. Am privit-o ruşinat. Am observat două semne mari de exclamare în ochii ei şi felul în care-şi ţinea respiraţia. Nu mi s-a părut anormal că-şi ţine respiraţia pentru că asta făceam şi eu.
L-am privit pe Bârlad cum râdea ca un şobolan satisfăcut în scaunul lui şi m-am dumirit ce se întâmplase. Reuşise să-mi anuleze viitoarea căsătorie, copiii şi-asa mai departe, cu o singură flatulenţă fâsâită. „Spioană” în limbajul nostru.